MAI
|
|
|
Cum să-ţi faci casă în România
Populaţia împarte cu băncile povara cheltuielilor curente şi de perspectivă.
Astăzi sunt prea puţine soluţii pentru cumpărări ori construiri de case în România sau oriunde în lume. Şi nici nu vor fi mai multe fără politici cu bătaie lungă şi fără analize care să lege între ele trei etape succesive: ce a fost înainte de criza actuală; ce este acum; ce va fi după. În condiţiile în care piaţa imobiliară e inertă, chiar moartă, spun numeroşi analişti care văd că băncile îşi valorifică tot mai greu garanţiile imobiliare, numai o analiză fără complexe şi fără prejudecăţi ne va ajuta să depăşim limitele impuse de criză.
Ce va urma... este încă în ceaţă. Iar în ceea ce a fost se află cheia tuturor problemelor, celor prezente şi celor viitoare, căci mai toate soluţiile sunt deja acumulate de istorie, dar numai investigarea amănunţită şi profesională a experienţelor istorice ne poate ajuta să identificăm balastul, cu tot şirul de rezolvări contaminate de "exuberanţe iraţionale", pentru a scăpa de el şi pentru a valorifica numai soluţiile care s-au dovedit valide.
Aşadar, ce a fost? Voi pleca în căutarea răspunsului de la un adevăr aparent banal şi îndeobşte cunoscut. Acela că, în lumea în care trăim, cumpărarea ori construirea unei case este o problemă pe care numai familiile bogate o pot rezolva folosind în exclusivitate fonduri proprii, din venituri curente şi din economisire. Acest tablou al realităţii cotidiene, pe care criza l-a accentuat, are în România înfăţişări mai dramatice decât în multe alte ţări de pe planetă. De aici întrebarea firească: la noi, dar şi în lumea largă, familiile din afara zonei bogăţiei, care alcătuiesc grosul populaţiei planetei, cum se descurcă?
Dacă ar miza numai şi numai pe fondurile proprii, adică pe veniturile curente plus banii economisiţi, în nici un caz nu s-ar putea descurca. Şi niciodată, în vremurile moderne, nu s-ar fi putut descurca. Iar zona sărăciei ar fi cuprins întinderi catastrofale dacă acestei probleme vitale nu i s-ar fi găsit soluţii.
Omenirea a fost salvată însă de o instituţie în egală măsură venerată şi hulită: creditarea. Istoria a scos-o în faţă de vreme îndelungată, evoluţia ei trecând prin stări alternative de încetinire şi înviorare, având cu deosebire o funcţie economică, dar rolul de stimulator al îmbunătăţirii condiţiei umane i l-a pus în valoare capitalismul modern cu vreo 200 de ani în urmă. De atunci, an de an, deceniu de deceniu, acest rol a luat amploare, s-a diversificat cucerind vaste teritorii în consumul curent, apoi în cel al bunurilor de folosinţă îndelungată şi, în vremurile ceva mai apropiate de zilele noastre, extinzându-se în comerţul cu automobile şi pe pieţele imobiliare. Sub o deviză de-a dreptul fascinantă şi seducătoare: "Împrumută-te de la viitor şi cumpără-ţi în prezent casă, automobil şi alte lucruri de care ai nevoie!". Cu alte cuvinte, asigură-ţi bunăstarea pe datorie.
Cum se petrec lucrurile în realitate? În ţările dezvoltate cu deosebire, fenomenul extinzându-se treptat şi în cele în dezvoltare, instituţiile financiare au deschis larg uşile creditării populaţiei. S-a trecut practic la democratizarea creditelor. După ce, mai întâi, lumea cunoscuse un proces benefic de democratizare a investiţiilor financiare. A devenit astfel posibil pasul cel mai spectaculos în materie: împărţirea poverii. Familia, din veniturile proprii, îşi plăteşte consumul de zi cu zi şi îşi achită facturile curente. Totodată economiseşte o parte din ceea ce câştigă. Iar pentru plata facturilor grele, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumută. De la bănci, fireşte.
