Cum să-ţi faci casă în România

Populaţia împarte cu băncile povara cheltuielilor curente şi de perspectivă.

Astăzi sunt prea puţine soluţii pentru cumpărări ori  construiri  de  case în România sau oriunde în lume. Şi nici nu vor fi mai multe fără politici cu bătaie lungă şi fără analize care să lege între ele trei etape succesive: ce a fost înainte de criza actuală; ce este acum; ce va fi după. În condiţiile în care piaţa imobiliară e inertă, chiar moartă, spun numeroşi analişti care văd că băncile îşi valorifică tot mai greu garanţiile imobiliare, numai o analiză fără complexe şi fără pre­ju­de­căţi ne va ajuta să depăşim limitele im­puse de criză.

Ce va urma... este încă în ceaţă. Iar în ceea ce a fost se află cheia tuturor problemelor, celor prezente şi celor viitoare, căci mai toate soluţiile sunt deja acumulate de istorie, dar numai investigarea amă­nunţită şi profesională a experienţelor istorice ne poate ajuta să identificăm balastul, cu tot şirul de re­zolvări contaminate de "exuberan­ţe iraţionale", pentru a scăpa de el şi pentru a valorifica numai soluţiile care s-au dovedit valide.

Aşadar, ce a fost? Voi pleca în cău­ta­rea răspunsului de la un adevăr aparent banal şi îndeobşte cunoscut. Acela că, în lumea în care trăim, cumpărarea ori construirea unei case este o problemă pe care numai fami­lii­le bogate o pot rezolva folosind în ex­clusivitate fonduri proprii, din ve­ni­turi curente şi din economisire. Acest tablou al realităţii cotidiene, pe care criza l-a accentuat, are în Ro­mânia înfăţişări mai dramatice decât în multe alte ţări de pe planetă. De aici întrebarea firească: la noi, dar şi în lumea largă, familiile din afara zo­nei bogăţiei, care alcătuiesc grosul popu­la­ţiei planetei, cum se descurcă?

Dacă ar miza numai şi numai pe fondurile proprii, adică pe veniturile curente plus banii economisiţi, în nici un caz nu s-ar putea descurca. Şi niciodată, în vremurile moderne, nu s-ar fi putut descurca. Iar zona să­ră­ciei ar fi cuprins întinderi catastrofale dacă acestei probleme vitale nu i s-ar fi găsit soluţii.

Omenirea a fost sal­vată însă de o instituţie în egală mă­sură venerată şi hulită: creditarea. Istoria a scos-o în faţă de vreme în­de­lungată, evoluţia ei trecând prin stări alternative de încetinire şi înviorare, având cu deosebire o funcţie economică, dar rolul de stimulator al îmbunătăţirii condiţiei umane i l-a pus în valoare capitalismul modern cu vreo 200 de ani în urmă. De atunci, an de an, deceniu de deceniu, acest rol a luat amploare, s-a diversificat cucerind vaste teritorii în consumul curent, apoi în cel al bunurilor de folosinţă îndelungată şi, în vremurile ceva mai apropiate de zilele noastre, ex­tin­zân­du-se în comerţul cu automobile şi pe pieţele imobili­are. Sub o deviză de-a dreptul fascinantă şi se­du­că­toa­re: "Împrumută-te de la viitor şi cumpără-ţi în prezent casă, automobil şi alte lucruri de care ai nevoie!". Cu alte cuvinte, asigură-ţi bunăstarea pe datorie.

Cum se petrec lucrurile în rea­litate? În ţările dezvoltate cu deosebire, fenomenul extinzându-se treptat şi în cele în dezvoltare, instituţiile financiare au deschis larg uşile cre­ditării populaţiei. S-a trecut practic la democratizarea creditelor. După ce, mai întâi, lumea cunoscuse un pro­ces benefic de democratizare a in­ves­ti­ţi­i­lor financiare. A devenit astfel posibil pasul cel mai spectaculos în ma­te­rie: împărţirea poverii. Fami­lia, din ve­niturile proprii, îşi plăteşte con­su­mul de zi cu zi şi îşi achită facturile cu­rente. Totodată eco­no­mi­seş­te o parte din ceea ce câştigă. Iar pentru plata facturilor grele, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumută. De la bănci, fireşte.