Ne-am dat seama amandoi ca e momentul sa facem pasul cel mare: sa “avansam” la trei camere. Dar, pentru ca totul sa mearga ca pe roate, atunci cand va suna primul clopotel, noi va trebui sa ne fi mutat deja si sa fi aranjat cu scoala in timp util iar el sa aiba timp sa se acomodeze.

Ne-am dat seama amandoi ca e momentul sa facem pasul cel mare: sa “avansam” la trei camere. Dar, pentru ca totul sa mearga ca pe roate, atunci cand va suna primul clopotel, noi va trebui sa ne fi mutat deja si sa fi aranjat cu scoala in timp util iar el sa aiba timp sa se acomodeze.

Asa ca am inceput sa rasfoim ofertele imobiliare si am si vazut mai multe proiecte, de la cele mari (Orhideea Gardens, Vivenda, West Park, etc) la cele mai micute.

Ne-am gandit la un bloc de patru, maximum cinci etaje, pentru ca ni se pare mai intim.

Gandul ca am putea locui intr-un monstru de beton si sticla numarand vreo 12 sau 16 etaje ne ingrozeste, pentru ca am avea permanent impresia ca stam intr-un hotel si ne-am astepta ca Alex sa ne intrebe „totusi, noi cand ne intoarcem acasa?” Si apoi, imaginati-va scena in care dimineata, la 8-9, cand lumea pleaca de obicei la serviciu, scara blocului s-ar umple deodata de vreo 30-40 de corporatisti vioi, ce nu mai prididesc sa iasa din lift!

La blocurile cu patru etaje sau doua, cel mult trei apartamente pe etaj, lucrurile stau cu totul altfel.

In momentul de fata, am gasit ceva care ne-ar placea, cel putin ca aspect si ca locatie. Apartamentul este elegant, lucrarea este facuta, ca sa spunem asa „nemteste” dar - pentru ca, traind in Romania, exista intotdeauna un „dar”! - vecinii blocului nu sint chiar ceea ce ne-am fi dorit. Chiar nu am dori sa ne culcam la doua noaptea in ritm de manele sau sa avem parte, pe post de concert de pranz, de o simfonie pentru bormasina, ciocane si alte instrumente de percutie.

E drept, cu bugetul nostru, care nu depaseste, prin mila si marinimia Sfintei Banci, 135.000 euro, ar fi greu sa gasesti vila lui Elan de pe Riviera sau castele in Spania. Si totusi, daca tot dam un ban, macar sa stim ca face!

Ieri am intalnit un proiect cu pretentii. Dar stiti cum e: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Noi am facut-o si am cam luat plasa! Apartamentul era nou-nout, cu trei camere, insa unul dintre dormitoare n-avea mai mult de 9 metri patrati! Ce mai, o celula careia doar gratiile ii lipseau! Thanks, but no thanks, nu suntem contele de Monte Cristo!

N-as fi crezut ca la proiectele noi sa mai existe suprafete atat de mici, comparabile cu cele din „cutiile de sardele” construite inainte de 89. Ei, dragi arhitecti, Primul Carmaci al tarii ar fi fost mandri de voi!

Vrem sa fie clar: nu suntem carcotasi, nu dorim un apartament in care sa intorci TIR-ul sau sa joci golf, ci doar unul in care sa te simti bine. Si pe care sa-l numim cu drag, atunci cand revenim, din drumurile pe unde ne poarta viata, ACASA…